Toamna vine intotdeauna cu o provocare. Oricat de mult am alerga dupa o zona de confort, dupa un loc inspirat in care sa ne ascundem gandurile dureroase ori sentimentele de dragoste, acesta nu exista. Toamna le imbraca pe toate in vant, in nesabuinta, poate in graba si le scoate spre rezolvare ori constientizare.
Frigul toamnei imi da fiori de fiecare data, ma poarta pe brate de teama, cata vreme bratele imi sunt imbracate in bluze groase si tot ce simt de fapt este greutate. Doresc soare, doresc libertate si nu stiu unde le pot gasi, cata vreme evitarea nu reprezinta o solutie pentru nimic.
Iau agenda si scriu ce am de facut, trista concluzionez ca nu am timp sa mai fiu, pentru ca tot ce ma reprezinta inseamna sa fac. Sunt drumuri de facut, oameni de intalnit, evenimente la care sa particip si dragoste pe care ar trebui sa o ofer. Insa frigul imi rapeste si ordinea gandurilor si dorinta de viata, cata vreme greutatea hainelor e mai mult decat pot duce in mod curent.
Si ma intreb care este solutia, unde sunt raspunsurile de fiecare data cand ma uit in oglinda, pentru ca aceasta nu minte niciodata. Iar toamna, toamna e tot un soi de oglinda, pentru ca lumina o stim toti cum arata, intunericul ramane insa de infruntat.
