Istorie: China vs. Japonia – fapte

Lupta pentru Shanghai între Japonia și China s-a desfășurat în cadrul celui de-al Doilea Război Chinezo-Japonez, mai exact în 1937. Această bătălie este cunoscută ca Bătălia de la Shanghai și a avut loc între august și noiembrie 1937.

Pe termen scurt, Japonia a avut succes militar în această bătălie, reușind să captureze orașul Shanghai. Japonia a folosit forțe mai bine echipate și mai organizate, incluzând avioane și bombardamente intense, iar armata chineză, deși a opus o rezistență puternică, a fost depășită în cele din urmă.

Totuși, pe termen lung, Bătălia de la Shanghai a fost costisitoare pentru ambele părți. Chinezii au reușit să prelungească conflictul mai mult decât se așteptau japonezii, ceea ce a demonstrat capacitatea Chinei de a rezista în fața unui adversar tehnologic superior. În cele din urmă, războiul sino-japonez s-a prelungit până în 1945, când Japonia a capitulat după intervenția Statelor Unite și Uniunii Sovietice, încheind conflictul din Asia.

Așadar, deși Japonia a câștigat bătălia de la Shanghai, războiul s-a încheiat în favoarea Chinei și a Aliaților, după înfrângerea Japoniei în al Doilea Război Mondial.

Marile Puteri în raport China vs. Japonia

Nu, Japonia nu a fost sprijinită oficial de marile puteri pentru a prelua Shanghai în timpul Bătăliei de la Shanghai din 1937. De fapt, multe dintre marile puteri erau îngrijorate de expansiunea agresivă a Japoniei în China și de impactul pe care aceasta îl avea asupra echilibrului regional de putere.

Mai multe puncte relevante despre poziția marilor puteri:

1. Statele Unite și Marea Britanie:
   • Statele Unite și Marea Britanie, deși aveau interese economice și politice în China (inclusiv în Shanghai), nu au sprijinit Japonia în preluarea orașului. De fapt, ele au avut o politică de non-intervenție militară în primele faze ale conflictului, dar erau critice față de agresiunea japoneză.
   • În anii ’30, SUA și Marea Britanie au continuat să facă comerț cu Japonia, însă acest lucru s-a schimbat după invazia Chinei. Atitudinea s-a înrăutățit treptat, iar în anii ’40 SUA au impus sancțiuni Japoniei, inclusiv embargoul pe petrol, care a contribuit la escaladarea tensiunilor dintre Japonia și Occident.
2. Liga Națiunilor:
   • China a apelat la Liga Națiunilor (precursorul ONU) pentru sprijin diplomatic. Liga a condamnat agresiunea japoneză în China, dar nu a reușit să impună sancțiuni efective sau să ia măsuri decisive împotriva Japoniei, din cauza lipsei unui mecanism puternic de impunere.
   • Japonia a ignorat rezoluțiile Ligii și și-a continuat politica de expansiune.
3. Uniunea Sovietică:
   • Uniunea Sovietică, deși nu a intervenit direct în Bătălia de la Shanghai, a sprijinit China prin furnizarea de armament și consilieri militari. Sovieticii vedeau Japonia ca o amenințare pentru propriile lor interese în regiunea Asia-Pacific, în special în Manciuria.
4. Germania nazistă:
   • Într-o fază timpurie, Germania a avut relații comerciale și militare atât cu China, cât și cu Japonia. Cu toate acestea, pe măsură ce Japonia și Germania s-au apropiat în contextul alianței Axei, Germania și-a redus sprijinul față de China.

Așadar, deși Japonia nu a primit sprijin direct din partea marilor puteri pentru a prelua Shanghai, politica internațională a fost dominată de izolaționism, interese economice și tensiuni politice care au permis Japoniei să-și continue campaniile de expansiune fără o intervenție semnificativă din partea marilor puteri.

Japonia vs. China în lupta pentru Shanghai 1937

Japonia a atacat China, inclusiv orașul Shanghai în 1937, din mai multe motive care țineau de ambițiile sale imperialiste, economice și strategice. Iată câteva dintre principalele motive:

1. Expansiunea teritorială și imperialismul japonez

• Japonia urmărea o politică de expansiune teritorială în Asia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, inspirată de dorința de a deveni o mare putere globală, similară cu Marea Britanie sau Franța, care aveau colonii vaste.
• Începând cu anexarea Taiwanului în 1895 și apoi invazia Coreei (anexată în 1910), Japonia a dorit să își extindă influența și să controleze resursele din China. Japonia considera că o China divizată și slăbită ar fi fost ușor de cucerit și de controlat.
• Manciuria, o regiune din nord-estul Chinei bogată în resurse naturale, fusese deja invadată de Japonia în 1931 și transformată în stat marionetă sub numele de Manchukuo. Controlul asupra Manciuriei a fost un prim pas în această strategie de extindere.

2. Acces la resurse naturale

• Japonia avea o economie în plină dezvoltare, dar resursele naturale pe teritoriul său erau limitate. Dependența de importurile de materii prime, cum ar fi petrolul, cărbunele, fierul și cauciucul, a fost un motiv major pentru expansiunea militară.
• Invazia Chinei, o țară vastă și bogată în resurse naturale, era văzută ca o soluție la aceste probleme economice. Controlul asupra Chinei i-ar fi oferit Japoniei acces la materiile prime necesare pentru susținerea economiei și pentru întreținerea industriei militare.

3. Slăbiciunea Chinei și războiul civil

• În anii ’20 și ’30, China era în haos politic, divizată între guvernul naționalist condus de Chiang Kai-shek (Guvernul Naționalist, Kuomintang) și comuniștii conduși de Mao Zedong. Pe lângă conflictul dintre naționaliști și comuniști, numeroase facțiuni militare locale controlau diverse regiuni ale țării.
• Această instabilitate politică a făcut ca Japonia să considere China o țintă vulnerabilă. Japonia credea că nu va întâmpina o rezistență puternică și că ar putea cuceri teritorii cu relativă ușurință.

4. Tensiuni anterioare și conflicte locale

• Conflictul dintre Japonia și China escaladase deja de ani de zile. În 1932, a avut loc primul conflict militar major la Shanghai, cunoscut ca Incidentul de la Shanghai, însă acest conflict a fost de scurtă durată. Tensiunile rămăseseră însă ridicate.
• În iulie 1937, a avut loc Incidentul de la Podul Marco Polo, unde forțele japoneze și chineze s-au ciocnit lângă Beijing. Acest incident este considerat declanșatorul oficial al celui de-al Doilea Război Chinezo-Japonez, escaladând rapid într-un conflict major.

5. Naționalismul și militarismul japonez

• La începutul secolului al XX-lea, Japonia era puternic influențată de o ideologie naționalistă și militaristă. Guvernul și armata promovau ideea că Japonia avea o misiune divină de a domina Asia și de a elibera regiunea de influența occidentală.
• În același timp, armata japoneză avea o autonomie semnificativă în raport cu guvernul civil, iar liderii militari influențau direct deciziile de politică externă și militară. Acești lideri erau hotărâți să extindă imperiul japonez, iar invazia Chinei era văzută ca un pas esențial.

6. Ambiții de hegemonie regională

• Japonia își dorea să devină hegemonul Asiei de Est și să înlăture influențele occidentale din regiune, în special ale Statelor Unite și Marii Britanii. China, fiind cea mai mare putere teritorială și economică din Asia, era o barieră în calea acestor ambiții.
• Capturarea Shanghaiului, un important centru economic și comercial, ar fi asigurat Japoniei un punct strategic în sudul Chinei și ar fi consolidat controlul asupra economiei și logisticii regiunii.

Concluzie:

Motivația Japoniei de a ataca China și de a prelua Shanghai s-a bazat pe dorința de expansiune teritorială, controlul resurselor naturale și ambițiile sale de hegemonie regională. Pe termen scurt, Japonia a obținut victorii militare importante, inclusiv capturarea Shanghaiului, dar pe termen lung, aceste acțiuni au condus la o escaladare a conflictului cu China și la izolarea Japoniei pe scena internațională.

Puyi marioneta Japoniei – China vs. Japonia

Da, ultimul împărat al Chinei, Puyi, a fost într-adevăr folosit de Japonia ca un asset (sau o marionetă) în crearea statului marionetă Manciukuo (Manchukuo) în Manciuria.

Iată contextul și detaliile:

1. Puyi – Ultimul împărat al dinastiei Qing

• Puyi a fost ultimul împărat al Chinei și a domnit sub dinastia Qing. A fost forțat să abdice în 1912, după Revoluția Xinhai, care a pus capăt a peste două mii de ani de conducere imperială în China și a dus la înființarea Republicii Chineze.
• După abdicare, Puyi a fost izolat politic și a trăit sub diferite regimuri până în 1931.

2. Invenția Manciukuo și rolul Japoniei

• În 1931, Japonia a invadat Manciuria (nord-estul Chinei) după Incidentul de la Mukden (un atac pus în scenă de forțele japoneze pentru a justifica invazia).
• După ce a ocupat Manciuria, Japonia a înființat în 1932 un stat marionetă numit Manciukuo (Manchukuo). Acest stat a fost conceput pentru a legitima prezența militară și politică a Japoniei în Manciuria și pentru a exploata resursele regiunii.
• Japonia a dorit să creeze aparența unui guvern legitim în Manciukuo și l-a adus pe Puyi, ultimul împărat Qing, să devină conducător al acestui stat marionetă. În 1932, Puyi a fost declarat “Conducătorul executiv” al Manciukuo, iar în 1934 a fost încoronat împărat al Manciukuo, sub numele Kangde.

3. Puyi – o marionetă politică

• Deși Puyi era numit împărat al Manciukuo, în realitate, el avea foarte puțin control asupra statului. Manciukuo era condus de autoritățile militare japoneze, iar guvernul era controlat de Tokyo.
• Puyi era folosit de Japonia pentru a conferi o imagine de legitimitate și continuitate istorică, dat fiind că dinastia Qing fusese una de origine manciuriană. Astfel, folosirea lui Puyi ca împărat al Manciukuo avea scopul de a atrage sprijinul manciurienilor și de a justifica prezența japoneză în regiune.

4. Sfârșitul lui Puyi și Manciukuo

• Statul Manciukuo a existat ca marionetă a Japoniei până în 1945, când Japonia a fost învinsă în Al Doilea Război Mondial. După capitularea Japoniei, Manciukuo a fost desființat, iar teritoriul a fost reintegrat în China.
• Puyi a fost capturat de trupele sovietice și a petrecut câțiva ani în detenție. Mai târziu, a fost predat autorităților chineze și a petrecut un timp în reeducare înainte de a deveni cetățean obișnuit în Republica Populară Chineză.

Concluzie:

Puyi a fost folosit de Japonia ca un asset politic în crearea statului marionetă Manciukuo. Deși formal era împărat, el nu avea control real asupra statului și era sub stricta supraveghere a autorităților japoneze. Manciukuo a fost un instrument important pentru Japonia în politica sa expansionistă în Asia de Est, iar rolul lui Puyi a fost esențial pentru a conferi o imagine de legitimitate acestui regim artificial.